Sora Lella — Roma

În sfârșit am mers. De ani buni aveam Sora Lella pe lista mentală a „cândva, mai devreme sau mai târziu" și sâmbătă trecută ne-am așezat la Isola Tiberina. Loc istoric, o știți cu toții, unul din acele simboluri ale bucătăriei romane sărace care între timp a devenit ceva mai mare decât sine însuși.

Prețurile sunt mari, nu are rost să o mai ascundem. Dar ne-am zis: hai să încercăm și vedem dacă se justifică.

Puntarellele le mai țin minte. Sos de anșoa cremos, puntarelle frumos crocante, cât trebuie. 15€ și era perfect. Florile de dovleac în schimb, să spunem că nu erau ceea ce te aștepți — prăjitura moale, nu crocantă — dar erau pline ochi cu o urmă de afumat și anșoa. Foarte gustoase. Interpretarea lor personală. Și supplii-ul cu măruntaie de pui: foarte departe de cel din pizzeria la bucată, dar de acolo vine adevăratul suppliu, din a cincea categorie. Buni, foarte buni.

La primi amatriciana o fac doar cu gnocchi de cartofi. Enormi, dar ușori ca aburul. Guancialul deloc crocant, cașcavalul pecorino dosificat cu mână ușoară — și aici vine îndoiala: turiști, mulți turiști asiatici, poate se înmuiesc puțin pe partea de sare și gust. Același lucru și la carbonara, crem extraordinar, guancial bun dar moale. Personal am găsit-o foarte bună oricum.

Ah, deserturile. Tort de ricotta și cireșe de pădure spectaculos — ricotta aerată, prezentă în cantitate generoasă, echilibru perfect cu aluatul. Maritozzu era cel cu stafide din perioada post-carnavalului. Frișcă proaspătă excelentă. Particular, nu clasicul pe care te-ai aștepta, dar bun.

Atmosfera apoi e cea potrivită: te simți acasă, chelnerii glumesc la adresa asta, e roman în sensul cel mai bun al termenului.

80€ pe persoană. Se plătește bine, și merită ceea ce se plătește.