Trattoria da Augusto

Trastevere, găsești mereu ceva. De data asta am ajuns la Augusto, una din acele trattorii istorice într-o piațetă liniștită — și doar găsirea ei liniștit la Trastevere este deja un semimiracle. Nu se rezervă, se așteaptă afară, se face coadă. Meniul se schimbă în fiecare zi, joi gnocchi și așa mai departe, mâncare de bucătăria bunicii. Ideea există.

Pornim de la ceea ce a funcționat: puntarellele. Crocante, cu un sos decent, nimic de reproșat. Carciofurile la romana erau bune, casnice, bine gătite. Până aici totul bine.

Apoi vin felurile unu și situația se schimbă. Cacio e pepe era departe de suficiență. Rigatone era gătit bine dar complet insipid, și deasupra o cremă de pecorino și piper evident preparată în avans și niciodată legată cu pasta. Două lucruri separate pe farfurie. Rezultatul nu te tentează nici măcar să faci scarpetta.

Amatriciana părea o farfurie din cantină. Guanciale tăiat gros cât două felii de bacon puțin fierte, roșii pasate anonime, pecorino și piper practic absente. Lipsea toată unturositatea pe care o aștepți.

Tiramisu — da, ne-am aventurat și până la desert — era o felie solidă, fără cafea, fără prospețime, pregătit știe când. Acceptabil, nimic mai mult.

Serviciul era nepoliticos, nu în sensul roman simpatic, ci cu adevărat petulant. E mai bine afară, în piață, sub o magnolă frumoasă. Înăuntru e întuneric și îngust.

Douăzeci de euro pe persoană pentru asta. Cel puțin e sincer, comparativ cu toată roba industrializată care circulă pe aici. Dar sincer nu e de-ajuns.