Osteria Palmira

Am ajuns la Palmira aproape din întâmplare, căutam un loc unde să mă opresc fără grabă. Și într-adevăr, atmosfera e exact asta: ți se face poftă să stai acolo, relaxat, nu unul din aia locurile în care mănânci și pleci în fugă.

Să pornim cu guancialul, care e sensul. Era prea puțin crocant atât în amatriciana cât și în gricia. Păcat pentru că restul merge bine. Amatriciana avea o roșie chiar bună, simți calitatea, dar guancialul ăsta puțin moale te lasă să te gândești "ar fi putut". Aceeași poveste cu guancialul la gricia, și în plus era prea mult pecorino. Prea mult, chiar. Acoperea totul.

Dar bine, nu e că m-am ridicat dezamăgit. Dimpotrivă. La început ne-au adus o panzanella caldă, ca un fel de plăcintă încălzită ușor. Simplă dar exactă. Arome echilibrate, nimic complicat, chestiile alea care funcționează fără efort.

Tiramisu-ul la urmă foarte pufos, bun.

Ceea ce m-a marcat e că simți atenția la materiile prime. Nu folosesc chestii la întâmplare. E dorința de a face bucătăria romană cum trebuie, chiar dacă pe-ici pe-colo sunt detalii de ajustat. Localul te face să stai bine, asta-i sensul. Nu e doar o chestie de mâncare.

Aș mai merge? Da, poate încercând altceva. Sau poate chiar carbonara, cine știe dacă și acolo guancialul...